Mi-ai spus că o să zbori alături de mine
Tu ai fost primul care m-a iubit. De dinainte să mă iubesc eu pe mine. Mi-ai spus atunci, cu exaltarea îndrăgostitului, că ai să zbori alături de mine. Dar tocmai de asta n-ai mai zburat. Că ți-ai dat seama că accidente se întâmplă mereu și visurile mi-s atât de sus încât dacă aș cădea m-aș prăpădi până jos. Și tu de mână cu mine.
Așa că m-ai convins să zbor singură. Ai promis că mă vei urmări de jos, gata mereu să mă prinzi în caz de voi cădea. Ironia e că nu m-am gândit niciodată la cădere până să te iubesc de tine. Am privit spre infinit, dar niciodată și înapoi.
Așa au intervenit alegerile. Tu erai jos, iar eu priveam spre cer. Mergeam în sincron cu pașii tăi, dar nu vedeam aceeași lume la care priveai tu. Și am uitat că vreau și că trebuie. Mi-am înlocuit vreaul cu îmi dorescul. Te-am întrebat dacă-s sinonime și mi-ai explicat că nici nu s-ar putea altfel.
Dar era obositor să fiu într-un loc și să mă doresc constant în altul. Stăteam la granița dintre două lumi. Eu priveam în sus, tu în jos. Pe mine mă dureau aripile de la atâta nezburat. Și mă durea și mâna pe care o strângeai din ce în ce mai tare.
Întrebările lumei de jos
Și-am întrebat despre lumea de jos. Și m-ai convins că nu mai trebuie să zbor. Nu cu argumente logice, ci cu gesturi de o infinită tandrețe. Cu felul în care sărutai talpa goală a piciorului meu în serile de iulie.
Așa că am uitat că mi-ai dorit vreodată să fiu la mai mult de doi pași de tine. Sau că am privit cerul și am tânjit după el.
Apoi a început să-mi fie frică să fiu fără tine. Pentru că mă iubeai. Mai departe de totdeauna, cum aș zice eu. Sau pentru mereu cum ai zice tu.
Și ironia e că nu mi-ai cerut niciodată nimic. Nu mi-ai tăiat aripile. Dar nici n-ai mai zburat alături de mine. Pentru că de îndată ce-am văzut visurile tale, am zis să le împrumut și eu, să ne fie mai ușor de gestionat.
