Mamă, astăzi renunț la visul meu!
Mamă, cu riscul de-a te dezamăgi, astăzi renunț la visul meu! Și poate c-o să crezi că-i o pasă proastă, dar nu-i. Și da, am fost copil naiv, dar am crezut că va fi diferit. Sună clișeic, știu. Și mai știu că învățătura-i amară, dar roadele sunt dulci.
Mi-am dorit o facultate unde să merg cu drag pentru că învăț lucruri folositoare. Nu clasificări de-acum sute de ani care, ghici ce, nu-mi folosesc la nimic, nici definiții de reprodus pe de rost. N-am vrut, mamă, să iau un manual și să-l tocesc pentru un examen. Am zis că scap de liceu și de mentalitatea asta învechită.
Mi-am dorit o facultate unde profesorii să se raporteze la tine ca om, nu să te vadă ca student într-o bancă. Să vadă ce-ți place și ce știi să faci, nu să-ți dicteze aceleași teme pe care le-au mai dat și altor zeci de generații. Nu să te considere idiot pentru că nu citești știri actuale din domeniul lor favorit. Sau că nu poți înșira toți prim-miniștrii României din ’90 încoace. Că, le-aș înșira eu, mamă, toți care-au luat Nobelul pentru Literatură, dar cică astea nu sunt importante.
Am crezut că e de ajuns să știi să scrii frumos și să pui suflet în ceea ce faci. Nu e, mamă. Nu aici. Lor nu le pasă de asta. Ei sunt cei deștepți, iar cărțile au fost scrise deja. Tu ești prostul, cel care nu-și va găsi un loc de muncă, și trebuie doar să înveți din ce-au spus ei în limbaje de lemn.
Nu vreau, mamă, să mă trezească un telefon în miez de noapte și să fiu trimisă la un incendiu, să văd oamenii cum ard, iar apoi să nu mă întrebe nimeni cum mă afectează asta. Ei zic că sunt o cameră video care înregistrează și nu se implică, dar eu nu pot fi așa. Nu vreau șefi care să urle la mine, că nu-s animal! Și nu vreau nici să lucrez pe-un salariu de nimic, doar din mândria de-a mă numi jurnalist.
Dacă știam, mamă, îmi alegeam alt vis!
