Am crezut că suntem suflete pereche

Mi s-a așternut toamna în suflet de vreo două zile. Plouă continuu și-am orizontul acoperit de nori negri, grei. Mi-e dor de ea. Nu știu dacă are sau nu legătură cu vremea de afară.

Dar îmi trec prin minte cuvintele ei, acel noi suntem suflete pereche pe care-l rostea deseori. Îmi vine să-o sun și s-o întreb: dacă e așa cum ziceai, cum de poți sta departe de mine? Cum de nu m-ai căutat în tot acest timp?

Am luat-o de la zero într-un oraș nou pentru că aveam impresia că am nevoie de străzi pe care să nu fi apucat să le fi colindat împreună. Dar cred că, mai degrabă, am nevoie de-o inimă nouă, în care ea să nu fi pus încă piciorul. Sunt atât de plin de ea încât am impresia că-i simt parfumul în fiecare colțișor din noua mea casă.

Nu mai știu de multă vreme ce mai face cu adevărat. Desigur că pot vedea fotografii și alte lucruri similare pe facebook, dar nu-mi e de ajuns. Eu vreau să știu cum e la ea în suflet. Dacă zâmbește pentru că e puternică sau pentru că e fericită. Și, chiar dacă pare imposibil, vreau să știu dacă a privit vreodată la ploaia măruntă de-afară dorindu-și să alergăm din nou sub stropii mărunți.

Am încercat să-mi fac curățenie în suflet, ba chiar am fugit și de oamenii și locurile care-mi aduceau aminte de noi. N-am vrut să-i mai aud numele, am șters din playlist piesele care-i plăceau și n-am mai pus piciorul în locurile în care a lăsat o amintire a zâmbetului ei. Ba chiar am stat nopți întregi treaz gândindu-mă cum să fac să mi-o scot din suflet. Am țipat, am plâns, am dat cu pumnii în pereți, am aruncat lucruri și m-am rupt de oameni dragi. Și toate astea pentru ce? Nici până azi n-am reușit să-mi scot din minte acel noi suntem suflete pereche care-mi răsună în minte ca un refren enervant.

Mi-ar fi plăcut să pot spune că sunt fericit doar pentru că sunt departe de amintirile cu noi. Cu toate astea, sunt prea plin de ea. Pentru că, de fiecare dată când trec pe lângă un parc, mă gândesc dacă ei i-ar fi plăcut să o aduc acolo. Privesc bănci goale și mă gândesc pe care ar fi ales-o ca să citească într-o după-amiază însorită de octombrie. Alteori, mă opresc în fața câte unei librării și privesc spre cărțile de acolo imaginându-mi pe care le-ar fi ales ea să le aducă acasă.

Se pare că nu-mi rămâne decât să aștept ziua în care voi reuși să privesc la ploaia de afară fără să-mi doresc să îmi ceară din nou să închid ochii și să învăț să mă bucur de fiecare moment. Pentru că, din ziua în care a plecat, n-am mai știut să mă bucur.

Write a Comment

view all comments