“Tulcea, te iubesc” – despre prima vacanță petrecută în doi

Acum un an, stăteam la masa de pe balcon și mâncam cartofi prăjiți pregătiți cu dragoste de mama iubitului meu. Eram istoviți după un drum de șase ore, plus alte două ore petrecute în București, în așteptarea autobuzului care avea să ne ducă la Tulcea. Orașul copilăriei lui pe care abia așteptam să-l cunosc. Câte-o poveste pentru fiecare loc și câte-o amintire la fiecare colț de stradă.

Tulcea o părăsise când avea 18 ani. Își strânsese visurile într-un rucsac și plecase spre o altă viață, în Brașov. Se înrolase în armată. În Tulcea revenea doar vara sau în preajma Sărbătorilor de iarnă pentru câteva zile.

Camera în care am stat era o fostă bucătărioară. Chiuveta veche, ușor ruginită, era încă acolo. Lângă fereastră, era un pat micuț, în care abia de încăpeam amândoi. Era imposibil de cald.

A fost prima seară în care am adormit cu capul pe pieptul lui și cu degetele înlănțuite. Mirosul lui mă liniștea așa cum pe un copil îl liniștește mirosul mamei sale. Îl iubeam deja fără să i-o spun. Îmi era teribil de teamă de cele două cuvinte. Parcă îmi stăteau în gât. Îmi aminteam că în trecut spusesem te iubesc doar din entuziasmul de moment. Cu Alex voiam să fie diferit.

Prima seară împreună în Tulcea

În prima seară, găsisem Tulcea ca fiind un oraș tare dezagreabil. Cu străzile slab luminate și prost asfaltate. În zilele ce au urmat am început să-l îndrăgesc. Pe pereții clădirilor și pe trotuare, cu cretă colorată, erau scrise “te iubesc”-uri în fel și chip. Eu i le citeam cu voce de copil năstrușnic. “Te iubesc”-urile mele nu le puteam rosti încă. Ca și cum învățasem a citi mai înainte de a vorbi.

Ne plimbam mult. Serile stăteam de vorbă și adormeam întotdeauna ținându-ne de mână. La fiecare câțiva pași ne sărutam. Nu avusesem niciodată un prieten atât de bun, alături de care să pot râde așa de copios și să vorbesc despre orice-mi trecea prin cap. Între mine și Alex nu existau secrete. Afară doar de faptul că-l iubeam atât de mult. Însă sunt convinsă că privirile mă trădaseră chiar înainte de a-mi da seama. Pe el, cel puțin, îl trădau toate acele gesturi de bărbat îndrăgostit.

Mă privea ca pe cea mai frumoasă femeie din lume și exact așa mă simțeam. Indiferent că eram aranjată sau îmbrăcată în tricoul lui larg, în care dormeam.

Uneori mă temeam că, o dată ce vom sfârși vacanța, magia dintre noi se va spulbera. Că vor rămâne în urmă doar cinci zile în care ne-am iubit pentru că nu știam altă cale. Că Tulcea a fost un vis frumos.

Ce mi-a plăcut încă din prima seară, a fost acel “TULCEA, TE IUBESC!” scris deasupra unei clădiri din centru. Am ținut neapărat să-i fac o poză înainte de-a mă întoarce acasă. Ca un copil neastâmpărat l-am tras de mână repede după mine și i-am strigat cu entuziasm că vreau să facem o poză. M-a prins de mână și m-a tras spre el. Și-a lipit buzele de urechea mea și m-a întrebat: “Ce ziceai tu de teiubescul ăla?”. Cuvintele au venit de data asta firesc. “Ziceam că te iubesc!”

M-am întors din Tulcea plină de regret, dar și de certitudini. Am înțeles că, alături de Alex, totul avea să fie mai ușor. Că voi putea trece peste orice atâta timp cât el mă va ține de mână. Și, spre deosebire de ce am crezut atunci, iubirea noastră nu s-a risipit la Tulcea, ba chiar a crescut pe zi ce trece. Ca un fel de basm modern în care cei doi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți… 🙂

Write a Comment

view all comments